Candidatura Polonia

Dimineață lipită de suflet. Totul e puțin prea brusc pentru cei dependenți de ieri. Ochi cârpiți și nuanțe de gri într-o mare de culori. Obiecte neprețuite date pe mai nimic. Doar așa... ca să putem continua. Portretul tău în felul în care ți-ai lăsat geaca pe un scaun. Portretul ei în modul în care îndoaie paginile cărții (puțin, foarte puțin, cât să nu se piardă de rândul pe care numai ce l-a urmărit). Portretul meu în timpul muzical: 2 discuri de vinil care se contrazic - fiecare cu minutele lui. Clipe dilatate în care facem cu toții previziuni - ne gândim, simțim, sperăm. Înnodăm, înșirăm amintiri și-apoi le-nstrăinăm. Tu ascunzi strănuturi în bluză, eu mă bucur de gustul amărui de cafea. În universul nostru, totul e hand-made. Așa, ca să putem lăsa amprente. Am învățat să fim reversibili. Și de nedefinit. Tu mai ai jumătate de film, eu jumătate de privire. Cafeaua de azi e densă, ca un copac ramificat în gânduri. Începem să plecăm sau cel puțin așa ni se pare. Creion albastru pe fond incolor. Fum de țigară și veșnica brichetă roz. Până la urmă avem culori, doar că în ceață le distingi mai greu. Ne-amestecăm...

Și totuși întrebarea... când am ajuns? Probabil că într-o secundă în care am fost conștienți. Unii de ceilalți. Și ne-am chemat, ne-am numit. Acolo, la jumătatea distanței dintre doi. Am rămas așa, făcând schimb unul de celălalt până nu am mai văzut diferența. Eu unde mă opresc? Tu de unde începi? Cafea iar. Și licurici, îmi spui. Care luminează atunci când... când s-au săturat să mai fie singuri, când vor și ei să se-amestece. S-a terminat pagina. Doar că noi continuăm.

Pe ziduri, știu... Povestea ne scrie pe noi - tu ești un titlu, eu un semn de întrebare...